Astazi am uimit-o pe mami. Dupa 2 ore de terapie am iesit in parc. Si ce credeti, stiu sa ma dau singur in leagan. Si am mai facut un lucru bun, o privesc aproape tot timpul pe mami, acum realizez ca nu este doar o poza , nu este doar cea la care apelez cand imi este foame sau sete. Iar azi pentru prima data dupa luni bune am vazut in ochii ei lacrimi de fericire. Nu degeaba vreau eu in bratele ei tot timpul, nu degeaba sunt eu un mare rasfatat si incerc, asa mic cum sunt, sa o cuprind cu manutele. Mai am un drum lung in fata dar terapeutele mele ma lauda ca sunt cuminte si incerc sa fac totul cum ar trebui. Sa-mi tineti pumnii!
